22:16 58

Februarie 18, 2009

Cât de multe îl legau de locul ăsta.
În studenţie era client fidel. Pe-atunci se chema altfel, ceva cu nu-ştiu-cum Tourist, şi era ceva mai mic. Berea era ieftină, că de, studenţi, iar sfârşiturile de sesiune erau încununate de chefuri crunte ce se întindeau pe două, trei nopţi. Unde se cânta, căci „cântecul este expresia supremă a sensibilităţii omeneşti; prin cântec sufletul se eliberează de povara existenţei telurice şi se apropie de transcendental”, cum spunea Mirabela, se depănau poveşti din „tinereţe” (te întrebi care tinereţe o fi fost şi aia, că acum, privind în urmă, şi studenţia tot tinereţe era; peste zeci de ani, la o adică, el de-acum, care se simţea bătrân, ar fi fost tot tânăr. Ah, eternul mit al tinereţii…) şi se bea, mult, foarte mult dar nu fără măsură, ca să fie „baftă în restanţe”. Şi tot aşa, din semestru în semestru, din sesiune în sesiune, din an în an. Ce să fi ştiut tânărul Flav de toate cele ce-i stăteau înainte, de câte turnuri neaşteptate avea să-i ia viaţa, prin câte labirinturi avea mai încolo să alerge…
Prima dată când a călcat în Republique nici nu făcuse legătura cu bodega lui de demult. Era ceva parcă… aniversarea cuiva, sau ceva eveniment, o invitaţie pe care oricum n-ar fi putut s-o refuze deşi ar fi vrut. N-avea cine ştie ce aşteptări de la „cel mai nou club din oraş” şi nici nu prea era dispus să-i dea o şansă. Un lucru însă, la un moment dat, l-a izbit printr-un ciudat aer de familiaritate, când zăbovea la bar angajat într-o conversaţie light despre aria de aplicabilitate a nanotehnologiilor în câmpul medical – pe perete, lângă un raft cu băuturi, era înrămat un poster autografiat al lui Bob Dylan. Fireşte, n-a ştiut din prima de unde să-l ia. Revelaţia l-a lovit abia vreo două zile mai târziu când, accidental, a dat peste nişte fotografii vechi din vremurile când cânta cu prietenii „Knockin’ on Heaven’s Door” având acelaşi poster agăţat deasupra.

Timpul trecuse iar el devenise din ce în ce mai străin de toate astea. Şi atunci, cum stătea pe gânduri dacă să intre sau nu, îl păli o umbră de regret pentru toată abandonarea din ultimul timp. La urma urmei, viaţa era acolo, el trebuia doar să întindă mâna după ea. Însă preferase să-şi bage mâinile în buzunare şi să facă doi paşi în spate. Nici lui nu-i era, în unele momente, foarte clar de ce. În nici un caz ca să rezolve ceva, poate doar ca o metodă tăcută de protest. Împotriva cui, iarăşi n-avea idee. Concret n-avea pe cine s-arate cu degetul – viaţa, în cel mai rău caz, însă a protesta împotriva vieţii, ceva atât de vast şi cu atâtea straturi de semnificaţie, i se părea pe bună dreptate o nebunie.
Şi totuşi viaţa era acolo. Dincolo de el, dar nu imposibil de atins. Ca un tren pe care poţi să-l iei, dacă vrei. Ca un tren pe care nu-l interesează dacă te urci sau nu în el.
Dar nu, gata. Nu de asta avea nevoie. Nu de asta se dusese acolo, ce dracu’.

Deschise uşa. Un zvon de muzică evadă dinăuntru, împleticindu-se puţin în aer şi înăbuşindu-se în noaptea ploioasă de afară.
Păşi înăuntru.

***

Octombrie 28, 2008

Aşteptarea era ceva odios.
În sfârşit, cei doi erau obişnuiţi cu aşteptarea, era parte din slujba lor, din viaţa lor, din ei. Însă niciodată nu era plăcut. Era ca o rană care se tot deschide şi se închide şi se deschide şi se închide şi se deschide şi se închide… până când durerea devine rutină şi nu mai doare. Nu mai doare pentru că ştii că, la un moment dat, poate chiar curând, totul va fi din nou în regulă. Şi trăieşti cu speranţa asta, cu certitudinea asta, şi deja te imaginezi cu hopul trecut. Dominic bunăoară, cel de la volan, se imagina ajuns în sfârşit acasă după o noapte de muncă, permiţându-şi răgazul de a sta un sfert de oră întins pe canapea, sorbind dintr-o cafea rece şi răsfoind un ziar de hârtie. Lucruri mărunte, de care însă avea nevoie ca de aer. Şi cum contempla el gustul cafelei reci, se gândea că de fapt e ca şi cum el ar fi deja acasă, tolănit pe canapea. Mai trebuia doar să aibă puţină răbdare. Ce-ar fi putut să se mai întâmple acum?
Desigur, exact la fel gândise şi în zilele precedente. Dar nuuu, ultimele zile fuseseră ca un coşmar şi în puţinele momente când nu avea nimic de făcut prefera să fure câteva minute chinuite de somn. Îşi mai zicea din când în când că odată şi odată stilul ăsta de viaţă va avea să-l arunce printr-un ospiciu, şi era conştient că nu glumea decât pe jumătate. Amar.
– Cum îl cheamă pe tipul ăsta? Ştiu că ştiu, dar mereu uit.
– Vasile, răspunse celălalt de pe bancheta din spate.
Dominic chicoti.
– Ăla a fost acum… câţi ani, cinci?
– Da, colega. Ai o memorie de elefant. Trei.
– Făceam şi eu conversaţie, ce naiba. Cred că şi un cavou e mai vesel decât maşina asta, aici şi acum.
– Iar fereastra aia ce-ar fi, lumina vieţii de dincolo?
– Să ştii că.
Mai erau vreo două ore de aşteptare în ploaia aia neagră. Dominic privea în urmă şi nu-şi putea imagina, zău, cum de rezistase până atunci. De la atâta ploaie nisipul din clepsidră pesemne că se udase şi se transformase într-o masă compactă şi solidă, fără bunăvoinţa de a se mai scurge.
– Cică pe vremuri pe toţi oamenii îi îngropau. Când mureau, vreau să zic. Îi puneau în nişte cutii de lemn şi…
Întregi?
– Păi… da, presupun.
Nu se gândise niciodată la asta prea în profunzime.
– Ce barbar, concluzionă cel din spate aprinzându-şi o ţigară.
Pentru câteva secunde, Dominic ridică privirea şi-l privi pe partenerul său prin retrovizoare. Zâmbi.
– Pe vremea mea alea scoteau fum.
– Şi pe a mea, răspunse celălalt. Mai sunt şi acum, dacă vrei musai să găseşti. Dar eu nu le-am suportat niciodată. Mă făceau să tuşesc.
– Eu nu ştiu cum îţi plac astea. Am încercat şi eu odată, zici că mănânci carne de soia.
Şi ploaia continua în noapte, noaptea continua în ploaie iar ei doi parcă erau suspendaţi între realitate şi vis, de fapt nu, mai degrabă într-un fel de purgatoriu. Dominic mereu îşi imaginase Purgatoriul ca pe o imensă sală de aşteptare, aşadar ăsta de acum, mai mic, era pesemne un fel de Purgatoriu personal. Nu-i displăcea teribil ideea.
– Băi şi tocmai pe strada ăstuia nu merg luminile. Nu-ţi dă aşa o senzaţie de…?
– M-hmm.
De nelinişte. Dar nu o nelinişte mare, mai degrabă un fel de carie ce se deşteptase la lumina galbenă a ferestrei ăleia. Şi care acum săpa silenţios dar neobosit undeva mai à coté de inimă.
– Flavius, băi! Ştefănescu Flavius Marian.
– Felicitări, nu te-ai ramolit de tot.
Desigur, ar fi putut oricând să se uite pe micul ecran ce-i stătea aproape de genunchi, dar preferase să-şi amintească de unul singur. O dată, fiindcă timpul parcă trecea puţin, puţin mai repede atunci când avea mintea ocupată. Iar apoi, parcă voia să-şi demonstreze sieşi ceva. Încă îl mai ţineau balamalele, aşadar. Parcă gândul ăsta mai înăbuşea neliniştea aia pulsatorie. Gândul ca o pernă. Gândul ca un pansament.
Abia atunci remarcă ştergătoarele care fugeau neobosite, înainte-înapoi, pe parbriz. Îşi dorea să n-o fi făcut, pentru că imediat scârţâitul lor periodic îi invadă creierul. Stânga, dreaaapta, stop. Stânga, dreaaapta, stop. Stânga…
– Rahat. Ai să-mi dai şi mie una d-alea?
Colegul din spate îi întinse, în linişte, o ţigară.
– Parcă nu-ţi plăceau.
– Le detest. Dar simt că-mi explodează capul.
– Mai agitat ca de-obicei.
– Ţi se pare?
– Oho.
Mda.
Şi la urma urmei, n-ar fi putut să spună ce era cu el. Nopţi albe de muncă mai făcuse, ba chiar mai multe la rând ca acum. Văzuse la viaţa lui unele din cele mai demente căcaturi imaginabile vreodată de o minte omenească. Nici o problemă. Se confruntase cu personaje care de care mai ciudate, mai diabolice, mai animalice, şi mereu îşi păstrase sângele rece. Cum dracu’ să-şi piardă cumpătul tocmai la un nenorocit de filaj?!
Şi totuşi era ceva ce nu-şi putea explica. Era ceva în întunericul ăla, era ceva în ploaie, era ceva în tunetele molcome ce mai mormăiau, din când în când, undeva deasupra.

22:49 31

Octombrie 28, 2008

Mda, minunat.
De fapt lui îi plăcea ploaia, dar parcă acum n-avea chef. Acum… avea chef de-un cer albastru, senin. Mă rog, era vreo trei dimineaţa, albastru mai greu dar măcar senin putea să fie. Să se vadă o lună grasă, portocalie undeva la orizont. De fapt la naiba, să se vadă orizontul. Să fie undeva pe o câmpie, să privească în sus şi să se simtă strivit sub cerul ale cărui stele par atât de aproape. Să se apuce să deseneze cu ochii constelaţii noi şi nedesenate, aşa cum obişnuia cu…
Ah, la dracu’!
Mereu şi mereu aceleaşi imagini îi treceau prin minte. De ce mama mă-sii n-ar fi putut să zică, trecuse deja destul timp de-atunci iar…
Bine-bine, dar rana, rana nu se vindecase.
Rana era uite cât cerul ăsta de mare. Se căsca precum orizontul, în toate părţile. Îl durea cam cum ar trebui s-o doară pe atmosferă când încasează nişte meteori zburdalnici, nu unul, doi, ci zeci, sute pe oră, ca într-o noapte de Perseide. Multe dureri mici şi punctiforme care, împreună, sunt mai rele decât o mare durere generalizată. El în schimb… ah, pentru fiecare secundă dintr-o zi ar fi putut găsi un motiv de durere.
…ok, poate nu chiar pentru fiecare secundă, alea sunt optzeci-şi-şase-de-mii patru-sute la urma urmei, dar pentru fiecare minut cu siguranţă.
De când nu mai era ea aici, îl durea şi timpul.
Să se scurgă şi el, atunci! Să plece din el! Oricum nu-i mai era de trebuinţă. Oricum n-avea rost să mai întoarcă clepsidra pentru o nouă tură. Îi venea să-şi dea pumni în cap că nu realizase asta mai devreme.
Adică pentru ce?
Aşa că în noaptea aceea senină de aprilie căzu în genunchi pe iarbă, îşi ridică privirea către cerul negru, întins, plin de stele, parcă-l strivea cerul ăla, parcă se sufoca sub atâta cer, deci cum spuneam, îşi ridică privirea către cer şi urlă. Urlă cât putu el de tare, pentru ca mesajul său să ajungă şi dincolo de cer, pentru cine ar fi putut fi interesat. Poate poate.

Băi, stai aşa.
Ceva nu se lega.
Privi în jur. Pe măsuţă ceaşca de cafea zăcea răsturnată, măcar că era goală. O zăpăcită gânganie de noapte dădea târcoale lustrei, proiectând umbre uriaşe pe pereţi. Lumina era galbenă. Ploaia era deasă, ceea ce se traducea printr-o continuă rumoare metalică pe pervazul geamului. Pe fereastră se vedea negru, dar el ştia că asta însemna că era, cel mai probabil, singurul suflet treaz de prin împrejurimi.
Singurul suflet treaz…
Îi plăcea cum suna asta. Exact aşa se simţea – nu viu, doar treaz, conştient, gata să ia aminte, să asiste.
Se uită apoi spre lustră, dar gângania lâncezea undeva pe tavan, oblojindu-şi arsurile.
“Cred c-am să plec. Vrei să-ţi las lumina aprinsă?”
Gângania se opri pentru o clipă, ca pentru a înţelege. Drept răspuns plonjă din nou în îmbrăţişarea luminoasă, zburând în cercuri din ce în ce mai strânse în jurul becului.
“Ok, treaba ta.”

Stătu mult pe gânduri dacă să-şi ia sau nu umbrela. Pe de-o parte nu-i plăcea să se ude, pe de altă parte ar fi putut şi el să facă nişte chestii mai sărite de pe fix, pe care nu le-ar fi făcut sub nici un chip alteori, doar…
“Eh, la naiba, uite pe ce pierd eu vremea!”
Gândi asta cu năduf, de parcă deodată clipele îi deveniseră atât de preţioase. Unde se grăbea aşa, la urma urmei…?
Încuie uşa de două ori în urma sa. Abia când ajunse jos şi-şi deschise umbrela realiză că, din reflex, stinsese lumina din bucătărie.
Nu se mai întoarse.

*

Octombrie 28, 2008

– Deci dacă pui Floyd te omor.
Tipul de la bar chicoti, o privi scurt în ochi şi continuă să lucreze cu un aer distrat la mica lui operă de artă.
– Nu, serios, deci sar până acolo la tine, sparg vreo câteva pahare pe parcurs, iar cu cioburile de la unul din ele te atac la jugulară. Să nu zici că nu ţi-am zis.
– Să nu mă subestimezi. Ştiu destulă chimie cât să fac o mică bombă din chestiile de pe-aici. If I die, I’m taking you with me.
Ea făcu o mică pauză, apoi întrebă şoptit, cu ochii mari, ca un copil care descoperă pentru prima dată ceva pufos, colorat şi mişcător.
Vorbeşti serios?
– Sigur. Sau dacă mă gândesc mai bine, o fumigenă ar fi mai mişto. Şi mai uşor de făcut. Gheaţă uscată, ştii? Ca să adauge la nivelul de confuzie.
– Eşti dement. N-ai nevoie de aviz de la psihiatru or something ca să-ţi dea atâta alcool pe mână?
– Ha! N-am avut colegi de liceu?
– Mda, te urăsc.
El făcu un pas în spate, îşi admiră preţ de câteva clipe opera, îşi aminti brusc ceva, un mic detaliu dar atât, atât de important, se întoarse după sticla aia, n-o găsi, strigă după unul din ai săi colegi, Maaarius! unde naiba-i…

Prilej pentru ea să revină pentru câteva momente la rutina propriilor gânduri. Era puţin peste patru dimineaţa. Într-o zi obişnuită ea ar fi dormit deja de vreo câteva ore, vreo patru aşa, urmând să se trezească peste vreo alte trei, să hoinărească buimacă prin cameră în căutare de laptop sau telecomandă în timp ce cafeaua dă în foc în bucătărie, să sară de sub duş înjurându-şi vecinii prea puţin matinali fiindcă apa e rece, să se înece cu cafeaua aia eşuată fiindcă oamenii ăia de la radio sunt prea amuzanţi pentru planeta asta, şi să plece, în cele din urmă, la un serviciu unde de prea puţine ori îi făcea plăcere să se afle. Asta într-o zi obişnuită. Într-o zi cum decretase ea încă de dimineaţă, de când plecase de-acasă, că asta nu avea să fie. Măcar atâta drept îi dădea hârtia aia din geantă.
Ce paradoxul mă-sii! îşi dădu ea brusc seama. Să-şi folosească tocmai condamnarea la moarte pe post de bilet către libertate. Practic, hârtia aia era pentru ea un ticket to anywhere. Ei, dacă nici asta nu e întoarcerea pe dos a soartei, atunci…

– El e! exclamă satisfăcut Silviu împingând uşor paharul către ea. Cum altele nu mai sunt pe lume, în exclusivitate pentru dumneavoastră. Scuză-mi întârzierea, nu-mi place când trebuie să împart bucătăria cu alţii.
– O să mă omoare?
– Habar n-am. Dar e o singură metodă de a afla.
Camelia luă paharul, îl duse la buze şi sorbi încet, tare încet din cocktail-ul colorat parcă în apusuri de soare peste Marea Neagră.
Trecuseră… totuşi parcă şase ani erau, acum că se gândea mai bine, de când hoinărea de nebună pe străzile din Montmartre. De când hoinăreau de nebuni pe străzile din Montmartre în sfârşitul ăla de primăvară molcomă şi verde, de când se alergau prin parcuri în timp ce ploua cu soare, de când toată lumea, sau, dacă nu, măcar o bună parte din oraşul ăla era a lor. Străzi înguste, pavate, bătrâne, aer curat după ploaie, parfum de liliac şi lăcrămioare, miros de peşte de la prăvălia de peste drum, aromă de cafea cu scorţişoară, buzele lui…
O după-amiază întreagă îl căutase. Joc nebun, aproape stupid, dar sincer. Prosteală de îndrăgostiţi. Siropos ca naiba, dacă se gândea mai bine, dar totuşi nu excesiv. Îşi amintea cu drag, mare drag. Ce minte de om normal să ai ca să te joci de-a v-aţi ascunselea în stilul ăsta? Copacii foşneau în jurul ei, străzile fremătau iar ea alerga de nebună încercând să pună cap la cap indiciile pe care i le dădea el din când în când. SMS, vezi doamne, deşi atunci aveau parfumul unor epistole scrise la lumina lumânării cu pana pe un pergament îngălbenit într-o cameră mică şi întunecată din cine ştie ce mansardă. Parisul mai are din când în când efectul ăsta asupra lucrurilor.
Ce s-o fi ales de el de-atunci…? Îşi mai punea uneori întrebarea asta. Noaptea cel mai adesea, în clipa aia magică în care sufletul stă pe mijloc, balansându-se când într-o parte când în alta; prea mult spre lume şi te împiedici, cazi şi tresari – prea mult spre vis şi îţi iei zborul. Doar atunci, în dulcile alea momente de cumpănă, putea să-i cheme chipul în faţa ochilor de prin pustietăţile unde era exilat. Ce ironic, nu-i aşa?
Aşadar forget Marea Neagră, apusul ăla de soare era peste Paris toată ziua.

– Un verdict? Că dacă ai murit cumva, să ştii că nu se vede.
Ea ridică privirea, încercă să zâmbească, să zică ceva, să orice numai să iasă din momentul ăla.
– Eşti complet dement. Chestia asta e…
El zâmbi.
– Ştii că trebuie să poarte şi un nume, nu?
– Idei?
– De la mine? râse ea. Tu ai venit cu ideea măreaţă, desăvârşeşte-o până la capăt.
– Mmmm… nu-i nici o grabă, concluzionă el, uitându-se în jur. Mă scuzi puţin, datoria obligă.

*

Octombrie 28, 2008

Bine că nu ploua.
N-avea idee cât era ceasul exact, bănuia că undeva în jur de două şi jumătate, poate trei, dar nu mai rezista să stea acolo. Îşi punea amprenta asupra ei toată treaba asta, al naibii de tare, iar în curând ceilalţi or să observe câte ceva şi or să intre la idei. Oare? Nu spusese nimănui toată povestea, de fapt dacă se gândea mai bine nu prea avea cui, iar…
În sfârşit, singurul adevăr pe care-l avea era că ploua ca dracu’. Iar ea, mergând anapoda prin ploaie, împiedicându-se cu pantofii prin caldarâm, tremurând şi plângând, cu totul fleaşcă, avea toate şansele să fie considerată nebună de către oricine s-ar fi întâmplat să treacă pe lângă ea. Şi poate că nebună era, la urma urmei, iar spectrul ăsta i se părea atât de dulce câteodată numai gândindu-se de câte căcaturi ar scuti-o…
“Fi-r-ar mă-ta!”
Da, clar, asta nu fusese ziua ei. Începuse ca dracu’ de prost şi se continuase din ce în ce mai mizerabil. Iar ea stătea acum aplecată în mijlocul străzii pe o ploaie cum n-a mai văzut pământul cam din vremea lui Noe încercând să-şi strângă laolaltă toate lucrurile care se împrăştiaseră în o mie de direcţii din geanta care tocmai îi căzuse. Simţea cum o părăsea orice urmă din luciditatea aia şubredă care-i mai rămăsese. Simţea luciditatea cum păşea, tiptil tiptil, depărtându-se. O simţea cum închidea uşa în urma ei. Îi venea să urle.
“Asta-i dacă se mai îndoia cineva că-s nebună. Poftim.”
Ştia că avea pe undeva nişte şerveţele, dar nu se mai obosise. Tot ce zărea pe jos şi i se părea cât de cât familiar arunca în geantă – ud, plin de noroi, cum era. Să le ia dracu’, doar de-aia avea maşină de spălat acasă.
Acasă.
Un gând o fulgeră, urmat îndeaproape de un altul iar apoi de încă unul. De cât timp ieşise, jumătate de oră? O oră? O viaţă? Strada era complet pustie în orice caz şi nu văzuse nici o maşină de nici un soi. Dezamăgitoare perspectivă pentru un om care, după toate aparenţele, avea mare, mare nevoie de un taxi. Apoi telefonul, mama mă-sii, era descărcat – îşi amintea cum fusese nevoită să folosească telefonul lui Marius întrucât al ei era mort. Detaliu important, fi-r-ar el să fie, cum naiba a putut să-l scape din vedere?! Iar apoi, Cristina se anunţase în vizită seara respectivă iar ea uitase cu desăvârşire. Cu desăvârşirea desăvârşirii. Ar mai fi lipsit ca, odată ajunsă acasă, să constate că avea uşa de la intrare spartă de către pompierii convocaţi de o Cristina panicată. Nu de alta dar o credea în stare.

Mergea acum din nou prin ploaia care parcă, parcă nu mai avea proporţii aşa biblice. Dacă n-ar fi avut câte o tonă de apă în fiecare pantof ar fi putut spune că nu era chiar atât de rău. Adică nu cu mult mai rău ca în după-amiaza aia de acum câţi ani? cinci? şase? când o prinsese ploaia fix în parcul ăla din partea cealaltă a oraşului. Bine, atunci era mai, era altceva. Iar atunci nu era singură.
Şi, mai ales, atunci îi mergea telefonul.
Se opri o clipă pentru a-şi da seama unde se afla, căci mersese de bezmetică suficient timp pentru a se rătăci. Casele păreau străine cum se profilau în lumina slabă a străzii, iar de reclame luminoase sau orice altceva nici nu putea fi vorba. Uite, de asta-i plăcea ei mai mult în centru, în forfotă, în oraşul ăla în care taximetriştii se rugau de tine să mergi cu ei. De fapt minţea, dar în sfârşit, în condiţiile de faţă…
Nu ştia cum se simţise Columb în ziua aia de octombrie 1492 când după luni de navigat vedea, în sfârşit, pământ la orizont, dar bănuia că era oarecum asemănător cu ce simţea ea acum, la mai bine de cinci sute de ani diferenţă, când vedea farurile unui taxi care se îndrepta spre ea din partea cealaltă a străzii.

– Du-mă…
Oare sigur voia asta?
Eh, dă-o dracu’, doar viaţa asta o mai avea, la urma urmei.
– Du-mă în Republique.

23:20 11

Octombrie 28, 2008

Cafeaua era pe terminate.
Desigur că asta nu era o problemă, după cum arăta nu s-ar fi terminat decât peste vreo două zile, asta însemnând să zicem vreo cinci, poate şase ceşti, mai mult decât suficient luând în considerare obiceiurile lui. Ba chiar i-ar mai fi rămas câte puţin să ia cu el în mormânt, asemenea faraonilor din vechime care îşi luau fel de fel de lucruri cu ei în mormânt, pentru a le fi de folos în viaţa ce avea să urmeze. Bine, asta în condiţiile în care ar fi avut, în cele din urmă, parte de un mormânt, adică un mormânt adevărat, cum auzise el de la cineva că se făceau odată demult. Acum nu prea mai era moda asta cu mormintele, numai câţiva indivizi mai excentrici îşi permiteau să-şi lase trupul să putrezească în pământ, dar genul acesta de oameni nu prea erau priviţi bine de către societate – cu atât mai puţin de către cei Eterni, care desigur, Eterni fiind nu mai aveau nevoie să-şi bată capul cu detalii din acestea lumeşti şi, în esenţă, urât mirositoare. Pentru că cei Eterni, după cum e lesne de imaginat, trăiau veşnic, sau cel puţin trăiau suficient de mult cât să le lase impresia asta celor care se năşteau, trăiau, făceau copii şi mureau, în cele din urmă, sub ochii lor. Sub ocrotirea mâinilor lor blajine. Cei Eterni menţineau în funcţiune rotiţele timpului, aşa cum îl cunoşteau oamenii sub chipul lui de monedă de schimb, şi nu e greu de închipuit că dacă era un lucru de care aceştia beneficiau cu prisosinţă acela era, fireşte, timpul. Doar de asta erau numiţi Eterni din capul locului.

Poate era doar el, dar cafeaua i se părea cea mai chioară pe care o băuse în ultima vreme. Nu-şi putea da seama care era cauza, reţeta era aceeaşi iar el nu se abătuse, ba dimpotrivă, hotărât să nu lase mare lucru în urmă de vreme ce oricum nu urma să aibă un mormânt în care să ia cu el ce avea chef, chiar plusase puţin când pusese în ibric cafeaua râşnită. Nu-i făcea totuşi plăcere să disece prea mult situaţia în căutare de explicaţii aşa că încet, înghiţitură după înghiţitură, sorbea din apa aceea fierbinte, sălcie, cu pretenţii de cafea şi se gândea, aproape inconştient, la cafeaua pe care o făcea ea, atât de demult de parcă ar fi fost într-o altă viaţă. La parfumul aproape imperceptibil pe care îl impregna în moleculele de cafeină ce zburdau prin ceaşca lui în dimineţile târzii de vară. Ea, ea era cea care dădea cafelei aromă. O aromă care acum îi lipsea cu desăvârşire.

23:23 41

Octombrie 28, 2008

Orbi, surzi, muţi – de ce oare cei care nu pot să perceapă mirosurile, gusturile sau senzaţiile tactile nu au nume numai ale lor? El bunăoară aşa se simţea, avea senzaţia că de la o vreme trăieşte într-o lume inodoră şi insipidă, sau că ceva din el îl împiedica de la o vreme să perceapă nuanţele subtile ale lumii, sau că lumea nu mai avea nuanţe subtile de perceput, gata, s-au terminat nuanţele, era ca şi cum el ar fi fost un peşte înotând în nuanţe şi deodată, prin cine ştie ce mecanism obscur, a aterizat pe uscat, undeva în mijlocul Saharei, să zicem, unde nu există nici măcar culori, darămite nuanţe, ci numai nisip fin şi bătut de vânt. Avea o din ce în ce mai acută senzaţie de înec, dacă s-a mai pomenit aşa ceva, înec în mijlocul deşertului, care nu-i dădea pace, şi nu ştia sigur dacă marea îi secase de la arşiţă, dacă se scursese până în mijlocul Pământului din cauza cine ştie cărei alunecări de plăci tectonice sau dacă pur şi simplu o sorbise pe toată, hrănindu-se cu ea, alăptându-se de la sânul ei până când nu mai rămase din ea nici o picătură. Ultima variantă îl speria oarecum, fiindcă asta ar fi însemnat că marea în care înota odinioară se afla acum în el, el ar fi devenit astfel un pământ, o lume, un fund şi un cer pentru marea sa, postură deloc indezirabilă la urma urmelor, doar că el nu se simţea deloc plin, şi în orice caz nu plin cu o mare, eventual plin cu un gol, cu un mare gol sau cu o mare goală, de aceea îşi punea cele mai mari speranţe în catastrofe, secetă, cutremure, orice care i-ar fi oferit o soluţie mai puţin încuietoare pentru problema sa. Cum putea acum însă să transfere seceta şi cutremurele din planul imaginaţiei sale în planul realităţii, pentru a afla care era motivul frământărilor sale? Asocierile făcute nu se pretau, la prima vedere, abordării matematice de tip x şi y, de fapt dacă stătea bine să se gândească nici ca logică nu stăteau prea bine în picioare, sau poate că logica lui nu era cea care stătea bine în picioare, şi deodată simţi că se clatină, cu logică cu tot, şi căzu, cât era el de în floarea vârstei, în fotoliu. Prăbuşire simbolică, se gândi, din planul cugetului plin de asociaţii rapide şi instabile ca moleculele aflate în mişcare browniană în planul solid, palpabil, al fotoliului său, al trupului său cronometrat, al micului ecran care îi calcula discret bătăile inimii. Mai mult cantitativ, căci calitativ îşi întocmise şi singur o ierarhie de momente, un soi de cronologie, un CV ciudat cu care probabil nici o companie de pe planeta asta nu l-ar fi angajat, afară poate de una care şi-ar fi propus să traducă toate stelele de pe cer în aluniţe şi pistrui pe trupul…

Privirea îi căzu pe micul ecran pe care secundele defilau constant, impasibil, departe de iureşul propriilor sale gânduri. Simţi timpul, propriul său timp, ca pe ceva atât de străin de sine însuşi de parcă n-ar fi fost vorba despre timpul lui, ci despre un timp universal, să zicem. De fapt, dacă se gândea mai bine, chiar era un timp universal, putea totuşi privi problema şi altfel, ecranul acela cronometrând de fapt cât îi mai rămăsese întregii lumi până avea să se sfârşească, de parcă lumea întreagă ar fi încetat să existe odată cu dispariţia lui. Lucru, de altfel, extrem de probabil şi de bun simţ, la o analiză lucidă. Şi dacă lumea avea să continue, înseamnă că nici el nu ar avea sfârşit, pentru că, de bună seamă, ar trebui să fie acolo ca să ia notă, s-o consemneze, să treacă prin ea, s-o treacă prin el. Iar gândul acesta îl mai însenina oarecum, nu foarte tare, desigur, dar suficient cât să-l facă să zâmbească puţin amar şi oarecum împăcat. Deci o altă lume poate fi totuşi posibilă, se gândi, o altfel de lume cu un altfel de el, cu alte greşeli şi alte reuşite, cu alte momente de neuitat şi cu toate acestea ale lui. Fără timp, sau cu un timp care să nu se scurgă, sau cu un timp a cărui scurgere să nu fie cronometrată în acest mod barbar. Poate chiar o lume fără contoare conectate la inimile oamenilor.

23:31 17

Octombrie 28, 2008

În asemenea momente ar fi dat orice ca în locul ecranului cu cristale lichide să se afle o clepsidră cu nisip, pe care ar fi putut să o întoarcă oricând ar fi dorit şi să aibă, pentru o clipă, impresia că poate astfel păcăli timpul. Probabil însă că într-o astfel de clepsidră, odată întoarsă, nisipul ar continua să se scurgă în sus, numai pentru a nu-l lăsa pe el să se bucure de iluzie. De fapt, la drept vorbind, nisipul ar trebui să se scurgă în sus din capul locului, pentru că nu-i aşa, rolul iniţial al clepsidrelor era de a-ţi arăta cât timp s-a scurs, nu cât a mai rămas. Şi totuşi o clepsidră normală ar fi fost de ajuns, totul depindea la urma urmei de cum îţi fixai reperele, iar priveliştea globului superior al clepsidrei golit de nisip era extrem de sugestivă pentru situaţia în care se afla el. Cu fiecare secundă care trecea el rămânea fără nisip. Dacă se concentra puţin aproape că putea simţi granulele fine părăsindu-l, scurgându-se din el şi ducându-se în trupurile altor oameni, aproape că vedea secundele care îl părăseau ataşându-se de inima vreunui bogătaş suplimentându-i acestuia din urmă destinul secular cu încă câteva clipe. Clipe, clipe, peste tot clipe nepreţuite care ajungeau, în cele din urmă, pe mâinile lor, ale Eternilor care puneau totul în mişcare, de ale căror vieţi artificial prelungite avea nevoie societatea pentru a se menţine într-o continuă stare de funcţionare. Ei puneau în circulaţie clipele, ei reglau economia timpului, o economie atât de crudă şi totuşi atât de fragilă, cu un spectru pe cât de atrăgător pe atât de înşelător.

Lui niciodată nu îi păsase prea mult de toată chestia asta, mereu avea câteva luni în faţă, uneori poate chiar un an sau mai mult, era o perioadă când i se aşterneau înainte chiar mai mult de cinci ani, şi mereu reuşea să-şi găsească de lucru undeva suficient cât să câştige un avans rezonabil. Se uita în jur şi îi venea greu să-i înţeleagă pe cei care alergau în stânga şi-n dreapta, în sus şi în jos, se dădeau peste cap şi mergeau în mâini pentru a-şi adăuga cât mai mulţi ani în cont. El se mulţumea cu o viaţă normală, nici prea lungă nici prea scurtă, cu o porţie decentă de experienţe noi şi cu un număr de clipe preţioase transformate în amintiri. În fond, în asta consta frumuseţea unei vieţi, în cantitatea şi calitatea experienţelor noi, la prima mână. După o viaţă suficient de lungă ajungi să nu te mai impresioneze nimic, ajungi, cum s-ar spune, să le fi văzut pe toate, ori la ce bun să mai trăieşti în aşa condiţii? Desigur, el era mai special cu punctul acesta de vedere, de fapt nu-şi amintea să mai fi întâlnit vreodată pe cineva care să gândească la fel. Toţi erau obsedaţi să câştige cât mai mult timp, iar asta îl făcea pe el un inadaptat, un ciudat, un om vrednic de ocolit. Nu-l deranja prea tare, de fapt la început îl deranja, la început încercase chiar să-şi răspândească punctul de vedere, dar se lăsase păgubaş. Pe nimeni nu interesa ce zicea el, toţi erau preocupaţi numai cu strânsul clipelor. Iar atunci se gândise el că ar putut să schimbe ceva. Atunci prinsese rădăcini în el ideea că, de fapt, era lumea lui, iar el putea desigur s-o modifice după bunul plac. Cu multă muncă, fireşte, dar era posibil. Sau cel puţin aşa ar fi trebuit. Şi aşa a luat naştere visul său. Din câte ştia el, un vis nemaivisat de nimeni până atunci. Un vis care l-a costat atât de mult încât a ajuns, în cele din urmă, aici. Ştii, ar fi trebuit să fie altfel. Ar fi trebuit ca el să nu stea treaz în creierul nopţii cugetând în ultimele sale ore la tot ce nu cugetase o viaţă de om. Mă rog, viaţa lui cel puţin, care nu mai avea mult şi urma să îşi întâlnească sfârşitul. Ar fi trebuit, înainte de toate, să nu fie singur.