***

Octombrie 28, 2008

Aşteptarea era ceva odios.
În sfârşit, cei doi erau obişnuiţi cu aşteptarea, era parte din slujba lor, din viaţa lor, din ei. Însă niciodată nu era plăcut. Era ca o rană care se tot deschide şi se închide şi se deschide şi se închide şi se deschide şi se închide… până când durerea devine rutină şi nu mai doare. Nu mai doare pentru că ştii că, la un moment dat, poate chiar curând, totul va fi din nou în regulă. Şi trăieşti cu speranţa asta, cu certitudinea asta, şi deja te imaginezi cu hopul trecut. Dominic bunăoară, cel de la volan, se imagina ajuns în sfârşit acasă după o noapte de muncă, permiţându-şi răgazul de a sta un sfert de oră întins pe canapea, sorbind dintr-o cafea rece şi răsfoind un ziar de hârtie. Lucruri mărunte, de care însă avea nevoie ca de aer. Şi cum contempla el gustul cafelei reci, se gândea că de fapt e ca şi cum el ar fi deja acasă, tolănit pe canapea. Mai trebuia doar să aibă puţină răbdare. Ce-ar fi putut să se mai întâmple acum?
Desigur, exact la fel gândise şi în zilele precedente. Dar nuuu, ultimele zile fuseseră ca un coşmar şi în puţinele momente când nu avea nimic de făcut prefera să fure câteva minute chinuite de somn. Îşi mai zicea din când în când că odată şi odată stilul ăsta de viaţă va avea să-l arunce printr-un ospiciu, şi era conştient că nu glumea decât pe jumătate. Amar.
– Cum îl cheamă pe tipul ăsta? Ştiu că ştiu, dar mereu uit.
– Vasile, răspunse celălalt de pe bancheta din spate.
Dominic chicoti.
– Ăla a fost acum… câţi ani, cinci?
– Da, colega. Ai o memorie de elefant. Trei.
– Făceam şi eu conversaţie, ce naiba. Cred că şi un cavou e mai vesel decât maşina asta, aici şi acum.
– Iar fereastra aia ce-ar fi, lumina vieţii de dincolo?
– Să ştii că.
Mai erau vreo două ore de aşteptare în ploaia aia neagră. Dominic privea în urmă şi nu-şi putea imagina, zău, cum de rezistase până atunci. De la atâta ploaie nisipul din clepsidră pesemne că se udase şi se transformase într-o masă compactă şi solidă, fără bunăvoinţa de a se mai scurge.
– Cică pe vremuri pe toţi oamenii îi îngropau. Când mureau, vreau să zic. Îi puneau în nişte cutii de lemn şi…
Întregi?
– Păi… da, presupun.
Nu se gândise niciodată la asta prea în profunzime.
– Ce barbar, concluzionă cel din spate aprinzându-şi o ţigară.
Pentru câteva secunde, Dominic ridică privirea şi-l privi pe partenerul său prin retrovizoare. Zâmbi.
– Pe vremea mea alea scoteau fum.
– Şi pe a mea, răspunse celălalt. Mai sunt şi acum, dacă vrei musai să găseşti. Dar eu nu le-am suportat niciodată. Mă făceau să tuşesc.
– Eu nu ştiu cum îţi plac astea. Am încercat şi eu odată, zici că mănânci carne de soia.
Şi ploaia continua în noapte, noaptea continua în ploaie iar ei doi parcă erau suspendaţi între realitate şi vis, de fapt nu, mai degrabă într-un fel de purgatoriu. Dominic mereu îşi imaginase Purgatoriul ca pe o imensă sală de aşteptare, aşadar ăsta de acum, mai mic, era pesemne un fel de Purgatoriu personal. Nu-i displăcea teribil ideea.
– Băi şi tocmai pe strada ăstuia nu merg luminile. Nu-ţi dă aşa o senzaţie de…?
– M-hmm.
De nelinişte. Dar nu o nelinişte mare, mai degrabă un fel de carie ce se deşteptase la lumina galbenă a ferestrei ăleia. Şi care acum săpa silenţios dar neobosit undeva mai à coté de inimă.
– Flavius, băi! Ştefănescu Flavius Marian.
– Felicitări, nu te-ai ramolit de tot.
Desigur, ar fi putut oricând să se uite pe micul ecran ce-i stătea aproape de genunchi, dar preferase să-şi amintească de unul singur. O dată, fiindcă timpul parcă trecea puţin, puţin mai repede atunci când avea mintea ocupată. Iar apoi, parcă voia să-şi demonstreze sieşi ceva. Încă îl mai ţineau balamalele, aşadar. Parcă gândul ăsta mai înăbuşea neliniştea aia pulsatorie. Gândul ca o pernă. Gândul ca un pansament.
Abia atunci remarcă ştergătoarele care fugeau neobosite, înainte-înapoi, pe parbriz. Îşi dorea să n-o fi făcut, pentru că imediat scârţâitul lor periodic îi invadă creierul. Stânga, dreaaapta, stop. Stânga, dreaaapta, stop. Stânga…
– Rahat. Ai să-mi dai şi mie una d-alea?
Colegul din spate îi întinse, în linişte, o ţigară.
– Parcă nu-ţi plăceau.
– Le detest. Dar simt că-mi explodează capul.
– Mai agitat ca de-obicei.
– Ţi se pare?
– Oho.
Mda.
Şi la urma urmei, n-ar fi putut să spună ce era cu el. Nopţi albe de muncă mai făcuse, ba chiar mai multe la rând ca acum. Văzuse la viaţa lui unele din cele mai demente căcaturi imaginabile vreodată de o minte omenească. Nici o problemă. Se confruntase cu personaje care de care mai ciudate, mai diabolice, mai animalice, şi mereu îşi păstrase sângele rece. Cum dracu’ să-şi piardă cumpătul tocmai la un nenorocit de filaj?!
Şi totuşi era ceva ce nu-şi putea explica. Era ceva în întunericul ăla, era ceva în ploaie, era ceva în tunetele molcome ce mai mormăiau, din când în când, undeva deasupra.

Anunțuri

Un răspuns to “***”

  1. D-ra Ralu said

    superb. mai ales fragmentele de „pe vremea aia”, care sunt tres ambigue si chestii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: