22:49 31

Octombrie 28, 2008

Mda, minunat.
De fapt lui îi plăcea ploaia, dar parcă acum n-avea chef. Acum… avea chef de-un cer albastru, senin. Mă rog, era vreo trei dimineaţa, albastru mai greu dar măcar senin putea să fie. Să se vadă o lună grasă, portocalie undeva la orizont. De fapt la naiba, să se vadă orizontul. Să fie undeva pe o câmpie, să privească în sus şi să se simtă strivit sub cerul ale cărui stele par atât de aproape. Să se apuce să deseneze cu ochii constelaţii noi şi nedesenate, aşa cum obişnuia cu…
Ah, la dracu’!
Mereu şi mereu aceleaşi imagini îi treceau prin minte. De ce mama mă-sii n-ar fi putut să zică, trecuse deja destul timp de-atunci iar…
Bine-bine, dar rana, rana nu se vindecase.
Rana era uite cât cerul ăsta de mare. Se căsca precum orizontul, în toate părţile. Îl durea cam cum ar trebui s-o doară pe atmosferă când încasează nişte meteori zburdalnici, nu unul, doi, ci zeci, sute pe oră, ca într-o noapte de Perseide. Multe dureri mici şi punctiforme care, împreună, sunt mai rele decât o mare durere generalizată. El în schimb… ah, pentru fiecare secundă dintr-o zi ar fi putut găsi un motiv de durere.
…ok, poate nu chiar pentru fiecare secundă, alea sunt optzeci-şi-şase-de-mii patru-sute la urma urmei, dar pentru fiecare minut cu siguranţă.
De când nu mai era ea aici, îl durea şi timpul.
Să se scurgă şi el, atunci! Să plece din el! Oricum nu-i mai era de trebuinţă. Oricum n-avea rost să mai întoarcă clepsidra pentru o nouă tură. Îi venea să-şi dea pumni în cap că nu realizase asta mai devreme.
Adică pentru ce?
Aşa că în noaptea aceea senină de aprilie căzu în genunchi pe iarbă, îşi ridică privirea către cerul negru, întins, plin de stele, parcă-l strivea cerul ăla, parcă se sufoca sub atâta cer, deci cum spuneam, îşi ridică privirea către cer şi urlă. Urlă cât putu el de tare, pentru ca mesajul său să ajungă şi dincolo de cer, pentru cine ar fi putut fi interesat. Poate poate.

Băi, stai aşa.
Ceva nu se lega.
Privi în jur. Pe măsuţă ceaşca de cafea zăcea răsturnată, măcar că era goală. O zăpăcită gânganie de noapte dădea târcoale lustrei, proiectând umbre uriaşe pe pereţi. Lumina era galbenă. Ploaia era deasă, ceea ce se traducea printr-o continuă rumoare metalică pe pervazul geamului. Pe fereastră se vedea negru, dar el ştia că asta însemna că era, cel mai probabil, singurul suflet treaz de prin împrejurimi.
Singurul suflet treaz…
Îi plăcea cum suna asta. Exact aşa se simţea – nu viu, doar treaz, conştient, gata să ia aminte, să asiste.
Se uită apoi spre lustră, dar gângania lâncezea undeva pe tavan, oblojindu-şi arsurile.
“Cred c-am să plec. Vrei să-ţi las lumina aprinsă?”
Gângania se opri pentru o clipă, ca pentru a înţelege. Drept răspuns plonjă din nou în îmbrăţişarea luminoasă, zburând în cercuri din ce în ce mai strânse în jurul becului.
“Ok, treaba ta.”

Stătu mult pe gânduri dacă să-şi ia sau nu umbrela. Pe de-o parte nu-i plăcea să se ude, pe de altă parte ar fi putut şi el să facă nişte chestii mai sărite de pe fix, pe care nu le-ar fi făcut sub nici un chip alteori, doar…
“Eh, la naiba, uite pe ce pierd eu vremea!”
Gândi asta cu năduf, de parcă deodată clipele îi deveniseră atât de preţioase. Unde se grăbea aşa, la urma urmei…?
Încuie uşa de două ori în urma sa. Abia când ajunse jos şi-şi deschise umbrela realiză că, din reflex, stinsese lumina din bucătărie.
Nu se mai întoarse.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: