23:20 11

Octombrie 28, 2008

Cafeaua era pe terminate.
Desigur că asta nu era o problemă, după cum arăta nu s-ar fi terminat decât peste vreo două zile, asta însemnând să zicem vreo cinci, poate şase ceşti, mai mult decât suficient luând în considerare obiceiurile lui. Ba chiar i-ar mai fi rămas câte puţin să ia cu el în mormânt, asemenea faraonilor din vechime care îşi luau fel de fel de lucruri cu ei în mormânt, pentru a le fi de folos în viaţa ce avea să urmeze. Bine, asta în condiţiile în care ar fi avut, în cele din urmă, parte de un mormânt, adică un mormânt adevărat, cum auzise el de la cineva că se făceau odată demult. Acum nu prea mai era moda asta cu mormintele, numai câţiva indivizi mai excentrici îşi permiteau să-şi lase trupul să putrezească în pământ, dar genul acesta de oameni nu prea erau priviţi bine de către societate – cu atât mai puţin de către cei Eterni, care desigur, Eterni fiind nu mai aveau nevoie să-şi bată capul cu detalii din acestea lumeşti şi, în esenţă, urât mirositoare. Pentru că cei Eterni, după cum e lesne de imaginat, trăiau veşnic, sau cel puţin trăiau suficient de mult cât să le lase impresia asta celor care se năşteau, trăiau, făceau copii şi mureau, în cele din urmă, sub ochii lor. Sub ocrotirea mâinilor lor blajine. Cei Eterni menţineau în funcţiune rotiţele timpului, aşa cum îl cunoşteau oamenii sub chipul lui de monedă de schimb, şi nu e greu de închipuit că dacă era un lucru de care aceştia beneficiau cu prisosinţă acela era, fireşte, timpul. Doar de asta erau numiţi Eterni din capul locului.

Poate era doar el, dar cafeaua i se părea cea mai chioară pe care o băuse în ultima vreme. Nu-şi putea da seama care era cauza, reţeta era aceeaşi iar el nu se abătuse, ba dimpotrivă, hotărât să nu lase mare lucru în urmă de vreme ce oricum nu urma să aibă un mormânt în care să ia cu el ce avea chef, chiar plusase puţin când pusese în ibric cafeaua râşnită. Nu-i făcea totuşi plăcere să disece prea mult situaţia în căutare de explicaţii aşa că încet, înghiţitură după înghiţitură, sorbea din apa aceea fierbinte, sălcie, cu pretenţii de cafea şi se gândea, aproape inconştient, la cafeaua pe care o făcea ea, atât de demult de parcă ar fi fost într-o altă viaţă. La parfumul aproape imperceptibil pe care îl impregna în moleculele de cafeină ce zburdau prin ceaşca lui în dimineţile târzii de vară. Ea, ea era cea care dădea cafelei aromă. O aromă care acum îi lipsea cu desăvârşire.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: