22:16 58

Februarie 18, 2009

Cât de multe îl legau de locul ăsta.
În studenţie era client fidel. Pe-atunci se chema altfel, ceva cu nu-ştiu-cum Tourist, şi era ceva mai mic. Berea era ieftină, că de, studenţi, iar sfârşiturile de sesiune erau încununate de chefuri crunte ce se întindeau pe două, trei nopţi. Unde se cânta, căci „cântecul este expresia supremă a sensibilităţii omeneşti; prin cântec sufletul se eliberează de povara existenţei telurice şi se apropie de transcendental”, cum spunea Mirabela, se depănau poveşti din „tinereţe” (te întrebi care tinereţe o fi fost şi aia, că acum, privind în urmă, şi studenţia tot tinereţe era; peste zeci de ani, la o adică, el de-acum, care se simţea bătrân, ar fi fost tot tânăr. Ah, eternul mit al tinereţii…) şi se bea, mult, foarte mult dar nu fără măsură, ca să fie „baftă în restanţe”. Şi tot aşa, din semestru în semestru, din sesiune în sesiune, din an în an. Ce să fi ştiut tânărul Flav de toate cele ce-i stăteau înainte, de câte turnuri neaşteptate avea să-i ia viaţa, prin câte labirinturi avea mai încolo să alerge…
Prima dată când a călcat în Republique nici nu făcuse legătura cu bodega lui de demult. Era ceva parcă… aniversarea cuiva, sau ceva eveniment, o invitaţie pe care oricum n-ar fi putut s-o refuze deşi ar fi vrut. N-avea cine ştie ce aşteptări de la „cel mai nou club din oraş” şi nici nu prea era dispus să-i dea o şansă. Un lucru însă, la un moment dat, l-a izbit printr-un ciudat aer de familiaritate, când zăbovea la bar angajat într-o conversaţie light despre aria de aplicabilitate a nanotehnologiilor în câmpul medical – pe perete, lângă un raft cu băuturi, era înrămat un poster autografiat al lui Bob Dylan. Fireşte, n-a ştiut din prima de unde să-l ia. Revelaţia l-a lovit abia vreo două zile mai târziu când, accidental, a dat peste nişte fotografii vechi din vremurile când cânta cu prietenii „Knockin’ on Heaven’s Door” având acelaşi poster agăţat deasupra.

Timpul trecuse iar el devenise din ce în ce mai străin de toate astea. Şi atunci, cum stătea pe gânduri dacă să intre sau nu, îl păli o umbră de regret pentru toată abandonarea din ultimul timp. La urma urmei, viaţa era acolo, el trebuia doar să întindă mâna după ea. Însă preferase să-şi bage mâinile în buzunare şi să facă doi paşi în spate. Nici lui nu-i era, în unele momente, foarte clar de ce. În nici un caz ca să rezolve ceva, poate doar ca o metodă tăcută de protest. Împotriva cui, iarăşi n-avea idee. Concret n-avea pe cine s-arate cu degetul – viaţa, în cel mai rău caz, însă a protesta împotriva vieţii, ceva atât de vast şi cu atâtea straturi de semnificaţie, i se părea pe bună dreptate o nebunie.
Şi totuşi viaţa era acolo. Dincolo de el, dar nu imposibil de atins. Ca un tren pe care poţi să-l iei, dacă vrei. Ca un tren pe care nu-l interesează dacă te urci sau nu în el.
Dar nu, gata. Nu de asta avea nevoie. Nu de asta se dusese acolo, ce dracu’.

Deschise uşa. Un zvon de muzică evadă dinăuntru, împleticindu-se puţin în aer şi înăbuşindu-se în noaptea ploioasă de afară.
Păşi înăuntru.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: