*

*

– Deci dacă pui Floyd te omor.
Tipul de la bar chicoti, o privi scurt în ochi şi continuă să lucreze cu un aer distrat la mica lui operă de artă.
– Nu, serios, deci sar până acolo la tine, sparg vreo câteva pahare pe parcurs, iar cu cioburile de la unul din ele te atac la jugulară. Să nu zici că nu ţi-am zis.
– Să nu mă subestimezi. Ştiu destulă chimie cât să fac o mică bombă din chestiile de pe-aici. If I die, I’m taking you with me.
Ea făcu o mică pauză, apoi întrebă şoptit, cu ochii mari, ca un copil care descoperă pentru prima dată ceva pufos, colorat şi mişcător.
– Vorbeşti serios?
– Sigur. Sau dacă mă gândesc mai bine, o fumigenă ar fi mai mişto. Şi mai uşor de făcut. Gheaţă uscată, ştii? Ca să adauge la nivelul de confuzie.
– Eşti dement. N-ai nevoie de aviz de la psihiatru or something ca să-ţi dea atâta alcool pe mână?
– Ha! N-am avut colegi de liceu?
– Mda, te urăsc.
El făcu un pas în spate, îşi admiră preţ de câteva clipe opera, îşi aminti brusc ceva, un mic detaliu dar atât, atât de important, se întoarse după sticla aia, n-o găsi, strigă după unul din ai săi colegi, Maaarius! unde naiba-i…

Prilej pentru ea să revină pentru câteva momente la rutina propriilor gânduri. Era puţin peste patru dimineaţa. Într-o zi obişnuită ea ar fi dormit deja de vreo câteva ore, vreo patru aşa, urmând să se trezească peste vreo alte trei, să hoinărească buimacă prin cameră în căutare de laptop sau telecomandă în timp ce cafeaua dă în foc în bucătărie, să sară de sub duş înjurându-şi vecinii prea puţin matinali fiindcă apa e rece, să se înece cu cafeaua aia eşuată fiindcă oamenii ăia de la radio sunt prea amuzanţi pentru planeta asta, şi să plece, în cele din urmă, la un serviciu unde de prea puţine ori îi făcea plăcere să se afle. Asta într-o zi obişnuită. Într-o zi cum decretase ea încă de dimineaţă, de când plecase de-acasă, că asta nu avea să fie. Măcar atâta drept îi dădea hârtia aia din geantă.
Ce paradoxul mă-sii! îşi dădu ea brusc seama. Să-şi folosească tocmai condamnarea la moarte pe post de bilet către libertate. Practic, hârtia aia era pentru ea un ticket to anywhere. Ei, dacă nici asta nu e întoarcerea pe dos a soartei, atunci…

– El e! exclamă satisfăcut Silviu împingând uşor paharul către ea. Cum altele nu mai sunt pe lume, în exclusivitate pentru dumneavoastră. Scuză-mi întârzierea, nu-mi place când trebuie să împart bucătăria cu alţii.
– O să mă omoare?
– Habar n-am. Dar e o singură metodă de a afla.
Camelia luă paharul, îl duse la buze şi sorbi încet, tare încet din cocktail-ul colorat parcă în apusuri de soare peste Marea Neagră.
Trecuseră… totuşi parcă şase ani erau, acum că se gândea mai bine, de când hoinărea de nebună pe străzile din Montmartre. De când hoinăreau de nebuni pe străzile din Montmartre în sfârşitul ăla de primăvară molcomă şi verde, de când se alergau prin parcuri în timp ce ploua cu soare, de când toată lumea, sau, dacă nu, măcar o bună parte din oraşul ăla era a lor. Străzi înguste, pavate, bătrâne, aer curat după ploaie, parfum de liliac şi lăcrămioare, miros de peşte de la prăvălia de peste drum, aromă de cafea cu scorţişoară, buzele lui…
O după-amiază întreagă îl căutase. Joc nebun, aproape stupid, dar sincer. Prosteală de îndrăgostiţi. Siropos ca naiba, dacă se gândea mai bine, dar totuşi nu excesiv. Îşi amintea cu drag, mare drag. Ce minte de om normal să ai ca să te joci de-a v-aţi ascunselea în stilul ăsta? Copacii foşneau în jurul ei, străzile fremătau iar ea alerga de nebună încercând să pună cap la cap indiciile pe care i le dădea el din când în când. SMS, vezi doamne, deşi atunci aveau parfumul unor epistole scrise la lumina lumânării cu pana pe un pergament îngălbenit într-o cameră mică şi întunecată din cine ştie ce mansardă. Parisul mai are din când în când efectul ăsta asupra lucrurilor.
Ce s-o fi ales de el de-atunci…? Îşi mai punea uneori întrebarea asta. Noaptea cel mai adesea, în clipa aia magică în care sufletul stă pe mijloc, balansându-se când într-o parte când în alta; prea mult spre lume şi te împiedici, cazi şi tresari – prea mult spre vis şi îţi iei zborul. Doar atunci, în dulcile alea momente de cumpănă, putea să-i cheme chipul în faţa ochilor de prin pustietăţile unde era exilat. Ce ironic, nu-i aşa?
Aşadar forget Marea Neagră, apusul ăla de soare era peste Paris toată ziua.

– Un verdict? Că dacă ai murit cumva, să ştii că nu se vede.
Ea ridică privirea, încercă să zâmbească, să zică ceva, să orice numai să iasă din momentul ăla.
– Eşti complet dement. Chestia asta e…
El zâmbi.
– Ştii că trebuie să poarte şi un nume, nu?
– Idei?
– De la mine? râse ea. Tu ai venit cu ideea măreaţă, desăvârşeşte-o până la capăt.
– Mmmm… nu-i nici o grabă, concluzionă el, uitându-se în jur. Mă scuzi puţin, datoria obligă.